|
Andrea Camilleri este
autorul italian al momentului. Seria ce il are ca protagonist pe Salvo
Montalbano un amestec unic de umor, cinism, compasiune si dragoste pentru
mancaruri rafinate a devenit un adevarat fenomen international. Cel mai iubit
detectiv italian traieste in Sicilia zilelor noastre, unde aventurile tipice
unui roman politist se impletesc cu traditiile locale. Atmosfera unica este
incununata de dialectul sicilian, o vorbire insolita si niciodata banala.
Comisarul-sef Salvo
Montalbano...banuieste ca exista legaturi intre acele victime ucise cu violenta:
un tunisian imbarcat pe un pescador italian din Mazara del Vallo, impuscat, si
un batran din Vigata, injunghiat in lift.
Investigatia...duce catre frumoasa Karima, o menajera care ofera clientilor si servicii
suplimentare. Cand Karima dispare fara urma, fiul ei, infometat, incepe sa fure
pachetelele de pranz ale altor copii. Tanarul hot
de merinde ajunge in grija comisarului sicilian, dar viata lor
este pusa in pericol pe masura ce iese la lumina implicarea serviciilor secrete
in afacere.
Sa rezolvi o crima in Italia este mult mai complicat decat in filmele americane
[...]. Iar daca situatia e incurcata pe continent, ea devine si mai incurcata in
Sicilia. Unde altundeva ar putea un politist sa se bucure de o masa apetisanta,
pregatita de un hot devenit bucatar peste noapte, «sub inspiratia directa a
Fecioarei»? Seria Comisarul Montalbano ne poarta intr-o lume stranie, plina de
culoare si de personaje memorabile. Library
Journal
Guest post: Sicilia lui Andrea Camilleri
Articol scris de
Emanuel Botezatu la data de 11 Jun 2009
Ce are-a face Sicilia lui Montalbano cu Dăbulenii?
Ce are-a face Cosa Nostra lor cu baronii noştri sau chestorii şi
judecătorii lor cu ex-miliţienii şi magistraţii de pe la noi? Din
Hoţul de merinde
e uşor să-ţi dai seama.
Romanele din seria Comisarul Montalbano (19
titluri până în prezent, dintre care în limba română au fost traduse doar două,
Sunetul viorii fiind în curs de apariţie la
Editura Nemira), nu sunt simple cărţi poliţiste, ci folosesc intriga
specifică genului drept pretext pentru a radiografia cu o ironie adesea plină
de sarcasm o societate refractară la modernitate şi cosmopolitism, tributară
încă trecutului. Vi se par, oare, cunoscute aceste calificative? Mie, unuia, da.
Şi nu sunt singurele similitudini care apropie
Sicilia de Dăbuleni (l-am ales drept exemplu ca să justific folosirea
perfectului simplu specific oltenesc în dialogurile din cartea cu sicilieni, dar
la fel de bine ar putea fi Târgu-Frumos sau Botşenii, sau orice alt loc
provincial.
Tutto il mondo è un paese zic italienii. Nimic
nu-i nou sub soare, obişnuim să spunem noi. Nici la ei, nici la noi. La
Camilleri, sub masca pioşeniei şi a tradiţionalismului, sunt tolerate drame
cutremurătoare. În spatele bunei cuviinţe sau a senectuţii aparent respectabile
se ascund fapte compromiţătoare. Sub aparenţa manierismului sunt cultivate
meschinăria şi egocentrismul. Iar birocraţia şi limba de lemn a funcţionarilor
publici sunt cel mai bun scut pentru incompetenţa şi obedienţa lor cameleonică;
la fel cum, în numele unor obscure interese de siguranţă naţională, se produc
tragedii numite pierderi colaterale. Vi se par, oare, situaţii şi însuşiri
cunoscute? Mie, unuia, da.
Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, tot gunoiul
este învelit în staniolul strălucitor al hazului de necaz, specific credeam
noi doar românului.
Tocmai hazul de necaz face ca romanele lui
Andrea Camilleri să nu pară deloc pesimiste sau moralizatoare. Dimpotrivă,
au o notă teribil de amuzantă. Mi-au adus aminte de Caragiale, fie şi numai
pentru că m-am pomenit deseori râzând în timp ce citeam, la fel ca în cazul
Schiţelor. Dar Camilleri dovedeşte şi un sarcasm la fel de şfichiuitor,
are aceeaşi virtuozitate a dialogurilor, fiind de-a dreptul strălucit în a-şi
contura personajele doar prin exprimare şi prin gestica lor aproape vizuală.
Atât de strălucitor, încât, traducând, mi-a fost mereu teamă că nu voi reuşi să
redau complexitatea personajelor sau că oltenismele, regionalismele şi argoul
autohtone nu vor reuşi să suplinească coloratura exotică a limbajului
camillerian (o mixtură între dialectul din sudul Siciliei şi limba italiană
orală care, de altfel, constituie obiectul mai multor studii sociolingvistice).
Am recitit ieri
Hoţul de merinde
şi îndrăznesc să spun modest, cum mă ştiţi! că a ieşit o treabă bună. Iar
dacă eu sunt mulţumit, atunci înseamnă că merită citită!
|
